Reviews by Adelina

  Lumea, așa cum o știm azi, ascunde încă multe mistere. Unul dintre cele mai mari, poate, este moartea. Deopotrivă înspăimântătoare și fascinantă, ea face obiectul multor povești, mituri, romane sau chiar religii. Existența noastră pe Pământ are același final, indiferent de felul în care alegem să trăim. Despre moarte vorbește și cartea lui Adam Silvera intitulată Amândoi mor la sfârșit . Un titlu provocator, fiindcă de regulă orice cititor pasionat se ferește să afle dinainte finalul cărții pe care a început să o citească, ori aici ni se dezvăluie încă de pe copertă. Cu toate acestea, romanul a reușit să îmi atragă atenția, tocmai pentru că m-a făcut curioasă cu privire la povestea personajelor principale – Rufus și Mateo.   Iată descrierea cărții, pe site-ul celor de la Libris:  ” Adam Silvera ne aduce aminte că nu există viață fără moarte și nici dragoste fără pierdere, într-o poveste devastatoare, și totuși optimistă, despre doi oameni a căror viață se schimbă pe p...

  Am lipsit ceva vreme de pe blog și mărturisesc că mi-a fost tare dor, însă simțeam nevoia să iau o pauză. Munca și activitățile de zi cu zi m-au cam copleșit, așa că o perioadă în care să mă odihnesc a fost extrem de binevenită. Și pentru că tot vorbim de momente de respiro, vă povestesc cum a fost concediul de anul acesta, fiindcă tocmai m-am întors dintr-o scurtă escapadă în Italia și Austria.     Obișnuiam să îmi planific concediul de vară cu mult timp înainte. De regulă, la începutul anului știam deja unde vrem să mergem și aveam rezervările făcute. În pandemie însă, lucrurile s-au schimbat. În 2020, spre exemplu, aveam rezervat prin agenție un sejur în Grecia, însă nu am mai putut pleca la data stabilită, am amânat pentru anul viitor, dar apoi condițiile de călătorie au devenit iar nesigure și în final am renunțat, pierzând astfel și avansul dat agenției. De teama unei situații similare, anul acesta nu am rezervat nimic din timp, ci am așteptat să vină vara și să v...

  Cărțile sunt ca oamenii. Unele apar în viața noastră cu unicul scop de a ne binedispune. Altele vin pentru a ne ajuta să evadăm din cotidian, oferindu-ne o cale de a ne elibera de poverile care ne apasă, iar altele vin ca niște lecții prețioase, ale căror învățăminte le vom păstra cu noi până la sfârșitul zilelor noastre. În cea din urmă categorie se încadrează Culoarul morții , capodopera scriitorului american Stephen King .     Iată descrierea oficială:     ”Culoarul Morții - cei care merg până la capătul lui nu se mai întorc, pentru că acolo îi așteaptă scaunul electric. În Corpul E al Penitenciarului Cold Mountain sunt adăpostiți numai criminali condamnați la moarte. De când lucrează aici, gardianul Paul Edgecombe a văzut multe. Dar n-a mai întâlnit pe nimeni asemenea lui John Coffey, un uriaș cu minte de copil, condamnat pentru o crimă de o violență șocantă. În acest loc al ultimei șanse la ispășire, Edgecombe e pe cale să descopere adevărul despre Coffey...

  ”Dar când dintr-un trecut îndepărtat nu mai dăinuie nimic, după moartea ființelor, după distrugerea lucrurilor, singure mirosurile și savoarea, mai firave, dar mai vii, mai nemateriale, mai stăruitoare, mai credincioase, rămân încă multă vreme, ca niște suflete, ca să-și aducă aminte, să aștepte, să nădăjduiască, pe ruina a tot ce rămâne, să poarte, fără să se încovoaie, pe micile lor picături aproape impalpabile, edificiul imens al amintirii”.   Marcel Proust , În căutarea timpului pierdut   Irisul este deosebit de prețios pentru arta parfumeriei. Încă din secolul al XVII-lea, nota sa lemnos-pudrată, diafană și aristocrată, cu un miros similar cu cel al violetei cucerea inimile tuturor. În parfumerie, rizomul florii de iris este cel din care se obține, după un proces îndelung, care durează câțiva ani, materia primă pentru fermecătoarea aromă. Personal, găsesc irisul fascinant, iar în parfumerie îl caut cu nesaț, îndrăgostindu-mă mereu de alte și alte reprezentări ale s...

  Vine o vreme în viața oricărui cititor când simte nevoia unor lecturi relaxante, care să binedispună și să fie parcursă cu ușurință. Putem fi de acord că nu avem întotdeauna starea de spirit necesară pentru a citi cărți care să ne pună pe gânduri ori în care să căutăm răspuns pentru marile întrebări ale vieții. Câteodată, vrem pur și simplu să ne amuzăm, să citim picanterii fel de fel ori să ne dăm voie să fim din nou copii, recitind basmele care ne-au încântat pe când eram de-o șchioapă.     Dar nu despre povești cu zâne vreau să vă povestesc azi, ci despre două cărți pe care le-am citit cu interes, mai ales pentru că prezintă o fațetă neșlefuită a istoriei. Este vorba despre cărțile autoarei Eleanor Herman – În pat cu regele și În pat cu regina , care prezintă poveștile amantelor și amanților regali. Adulter, rivalitate, răzbunare, luptă pentru putere, regi ticăloși, femei lacome și viclene ori la polul opus, de o inteligență remarcabilă, în stare să conducă din umb...

  Sunt ani buni de când îmi fac singură manichiura, acasă. Mai mult decât atât, optez pentru oja clasică în detrimentul celei semipermanente ori a gelului sau alte materiale similare. Mă relaxează să îmi fac unghiile, chiar dacă procesul durează aproape două ore. Îmi plac manichiurile simple, de regulă într-o singură culoare, iar în ceea ce privește nuanțele preferate – ei bine, pot spune că mi-e greu să aleg niște favorite, însă roșul ocupă un loc special în inima mea.   De-a lungul timpului, am investit în oje de foarte bună calitate, cu textură perfectă, care să faciliteze aplicarea, și nuanțe deosebite. Nu este un secret că preferatele mele sunt ojele Chanel. Îmi plăceau enorm și cele Guerlain, gama La Petite Robe Noire, care erau și parfumate, însă din păcate ele nu se mai produc. Revenind la ojele Chanel, colecția mea este una destul de mare, însă am ales să vă povestesc azi despre șase nuanțe absolut splendide care au făcut istorie de-a lungul timpului, fiind iubite și ...

În perioada Sărbătorilor de iarnă  suntem parcă mai sensibili la dramele prin care trec semenii noștri, privim cu tristețe spre cazurile dramatice, cum ar fi oamenii care se luptă cu boli crunte ori care trăiesc într-o sărăcie extremă, la limita subzistenței. Ni se rupe sufletul atunci când vedem pe cineva care este nevoit să trăiască o viață întreagă cu un handicap fizic și, pentru o clipă, ne imaginăm cât de greu trebuie să fie să fii lipsit de abilitatea de a merge, de a vedea, a auzi sau a vorbi. Toate aceste situații nefericite ne lasă urme în suflet fiindcă impactul pe care îl au asupra noastră este, în primul rând, unul vizual. E greu să privești un copil desculț în gerul iernii, un bătrân care merge sprijinit de cârje ori pe cineva al cărui trup este măcinat de boală.   Cum rămâne însă cu suferințele care nu se văd? Sunt oare acestea mai prejos decât cele fizice? Aceasta este întrebarea la care răspunde un fabulos roman pe care l-am citit de curând. Flori pentru Algern...