Culoarul morții, cartea mea favorită de la maestrul Stephen King

 Cărțile sunt ca oamenii. Unele apar în viața noastră cu unicul scop de a ne binedispune. Altele vin pentru a ne ajuta să evadăm din cotidian, oferindu-ne o cale de a ne elibera de poverile care ne apasă, iar altele vin ca niște lecții prețioase, ale căror învățăminte le vom păstra cu noi până la sfârșitul zilelor noastre. În cea din urmă categorie se încadrează Culoarul morții, capodopera scriitorului american Stephen King. 

 Iată descrierea oficială: 

 

”Culoarul Morții - cei care merg până la capătul lui nu se mai întorc, pentru că acolo îi așteaptă scaunul electric. În Corpul E al Penitenciarului Cold Mountain sunt adăpostiți numai criminali condamnați la moarte. De când lucrează aici, gardianul Paul Edgecombe a văzut multe. Dar n-a mai întâlnit pe nimeni asemenea lui John Coffey, un uriaș cu minte de copil, condamnat pentru o crimă de o violență șocantă. În acest loc al ultimei șanse la ispășire, Edgecombe e pe cale să descopere adevărul despre Coffey, unul teribil, care ii va da peste cap toate credințele”.

 

Cărțile care explorează astfel de subiecte mă intrigă, pentru că mereu am fost curioasă cu privire la mintea umană, la felul complex în care alegerile oamenilor oscilează între bine și rău. În fond, ce determină oamenii să fie răi? Se nasc așa? Sau împrejurările sunt cele care îi transformă? Avem oare fiecare dintre noi un fel de răutate latentă, care ar putea ieși la suprafață dacă ne aflăm într-o situație limită? Cum se simțeau cei condamnați la moarte? Care le erau regretele când se aflau față în față cu finalul vieții lor? Am căutat potențiale răspunsuri în romanul lui Stephen King, iar ceea ce am găsit a fost peste așteptări, chiar dacă nu am primit neapărat certitudini, ci mai degrabă în capul meu s-au născut noi întrebări. 

 

Odată ce am întors și ultima pagină din Culoarul morții nu am putut să nu mă declar impresionată. Este genul acela de carte la care o să te gândești mult timp după ce ai terminat-o. De fapt, s-ar putea să nu îți mai iasă din minte niciodată. 

 

Povestea lui John Coffey, deținutul afro-american cu un aspect fizic deosebit, cu mușchi proeminenți și înălțime neobișnuită, care se pregătește să fie executat pentru o dublă crimă înfiorătoare – a fost găsit purtând în brațe cadavrele însângerate a două fetițe – este una cu un parcurs simplu, însă personajul nu este deloc unul obișnuit. Acesta se dovedește a fi un uriaș blând ce posedă un atribut cu totul neobișnuit. Să fie cu adevărat vinovat de acuzațiile îngrozitoare ce i se aduc?

 

Gardianul Paul Edgecombe este cel care relatează felul în care s-a întâmplat totul, dezvăluind, filă cu filă, motivul pentru care nu l-a uitat niciodată pe John Coffey. Mi s-a părut marcantă remarca potrivit căreia arma care le-a ucis pe cele două fete a fost iubirea uneia pentru cealaltă. Atât de tulburătoare a fost concluzia aceasta, ca răspuns la ceea ce s-a întâmplat, încât nu mi-am putut-o scoate din minte, gândindu-mă de câte ori în spatele multor tragedii stă tocmai iubirea. Pentru a sădi și mai multe întrebări în mintea cititorului, autorul continuă ”Dacă se întâmplă, înseamnă că Dumnezeu permite să se întâmple și, când noi spunem <<Nu înțeleg>>, Dumnezeu răspunde <<Nu-mi pasă>>”.

 

Cu toate acestea, Culoarul morții nu este o carte care să ilustreze doar nedreptățile vieții. Romanul reprezintă totodată și o luptă împotriva prejudecăților, în special a celor de ordin rasial. În plus, Stephen King reușește, prin intermediul personajului lui John Coffey, să pună în lumină sentimentul de empatie. Oamenii empatici nu sunt deloc scutiți de suferință, fiind ”condamnați” să trăiască intens dramele celor din jur de parcă ar fi ale lor. Cu toate acestea, să fim empatici poate fi unul dintre cele mai frumoase daruri pe care le putem face oamenilor de care ne pasă.

Găsiți cartea pe Libris.ro, desigur!