"Eseu despre orbire" de Jose Saramago
Dragile mele, mi-a fost dor sa vă povestesc despre o carte. Astăzi a sosit momentul să vă vorbesc despre "Eseu despre orbire", scrisă de Jose Saramago.
Cartea mi-a fost recomandată de câteva ori de către mai multe dintre prietenele mele și parcă dădeam de ea la tot pasul, așadar mi-am spus că are cu siguranță ceva foarte special și mi-am dorit tot mai mult să o citesc.
"Eseu despre orbire" nu este o carte ușoară. Subiectul tratat este unul foarte sensibil și dur: orbirea, sau mai precis, ce s-ar întâmpla cu oamenii dacă ar fi cuprinși de orbire, ca de o molimă ce iși întinde brațele hapsână, luându-le vederea și odată cu ea, demnitatea, empatia și chiar rațiunea.
Romanul începe cu momentul instaurării acestei orbiri ce îi cuprinde pe oameni. Un bărbat iți pierde în trafic vederea, brusc, fără niciun fel de simptome precedente. Înca de la început încearcă sa se mintă singur, motivat de faptul ca orbirea lui este diferită: vede totul în alb. Așadar, spre deosebire de nevăzătorii obișnuiți care acuză lipsa luminii, bărbatul vede totul în alb, ca și cum lumea s-a transformat într-o pâclă deasă, lăptoasă, de nepătruns.
Rând pe rând, oamenii își pierd vederea, câci se pare că această orbire este contagioasă. Guvernul decide să îi izoleze pe cei afectați într-un fost ospiciu, acum dezafectat. Printre cei orbi, se află și un medic oftalmolog împreună cu soția sa, care, curios lucru, nu a orbit. Cuplul decide să păstreze secret acest lucru în speranța că femeia nu va deveni o slujnică de care să se agațe toți cei orbi.
Dacă la început condițiile în care sunt ținuți orbii par normale, în scurt timp devin tot mai inumane. În plus, numărul nou-veniților este în continuă creștere, iar acest lucru nu face decât să înrăutățească situația. Orbii devin tot mai lipsiți de rațiune, încep să se ghideze după instinct, nevoia de hrană primează, încep să se dea lupte pentru supremație și încet, dar sigur, oamenii încep să semene tot mai mult cu niște fiare sălbatice. Dispar, rând pe rând, compasiunea, empatia și își fac loc, zâmbind perfid, indiferența și răutatea.
Soția doctorului, singura care poate să vadă, percepe cu atât mai intens murdăria psihică și fizică în care se zbat cei nevăzători.
Jose Saramago expune acest tablou sumbru într-un stil detașat. Priveste cu un ochi ușor cinic zbaterile personajelor, mizeria în care se scufundă, iar acest lucru face narațiunea cu atât mai palpabilă, mai reală.
Cu toate că stilul de scris al autorului este unul mai dificil de parcurs, vă garantez că nu o să vă doriți să lăsați această carte din mână. Finalul este unul oarecum deschis, iar pe mine m-a pus pe gânduri... Aș fi curioasă ce impresie v-ar lăsa romanul, așa ca aștept cu interes comentariile voastre!
Cartea mi-a fost recomandată de câteva ori de către mai multe dintre prietenele mele și parcă dădeam de ea la tot pasul, așadar mi-am spus că are cu siguranță ceva foarte special și mi-am dorit tot mai mult să o citesc.
"Eseu despre orbire" nu este o carte ușoară. Subiectul tratat este unul foarte sensibil și dur: orbirea, sau mai precis, ce s-ar întâmpla cu oamenii dacă ar fi cuprinși de orbire, ca de o molimă ce iși întinde brațele hapsână, luându-le vederea și odată cu ea, demnitatea, empatia și chiar rațiunea.
Romanul începe cu momentul instaurării acestei orbiri ce îi cuprinde pe oameni. Un bărbat iți pierde în trafic vederea, brusc, fără niciun fel de simptome precedente. Înca de la început încearcă sa se mintă singur, motivat de faptul ca orbirea lui este diferită: vede totul în alb. Așadar, spre deosebire de nevăzătorii obișnuiți care acuză lipsa luminii, bărbatul vede totul în alb, ca și cum lumea s-a transformat într-o pâclă deasă, lăptoasă, de nepătruns.
Rând pe rând, oamenii își pierd vederea, câci se pare că această orbire este contagioasă. Guvernul decide să îi izoleze pe cei afectați într-un fost ospiciu, acum dezafectat. Printre cei orbi, se află și un medic oftalmolog împreună cu soția sa, care, curios lucru, nu a orbit. Cuplul decide să păstreze secret acest lucru în speranța că femeia nu va deveni o slujnică de care să se agațe toți cei orbi.
Dacă la început condițiile în care sunt ținuți orbii par normale, în scurt timp devin tot mai inumane. În plus, numărul nou-veniților este în continuă creștere, iar acest lucru nu face decât să înrăutățească situația. Orbii devin tot mai lipsiți de rațiune, încep să se ghideze după instinct, nevoia de hrană primează, încep să se dea lupte pentru supremație și încet, dar sigur, oamenii încep să semene tot mai mult cu niște fiare sălbatice. Dispar, rând pe rând, compasiunea, empatia și își fac loc, zâmbind perfid, indiferența și răutatea.
Soția doctorului, singura care poate să vadă, percepe cu atât mai intens murdăria psihică și fizică în care se zbat cei nevăzători.
Jose Saramago expune acest tablou sumbru într-un stil detașat. Priveste cu un ochi ușor cinic zbaterile personajelor, mizeria în care se scufundă, iar acest lucru face narațiunea cu atât mai palpabilă, mai reală.
Cu toate că stilul de scris al autorului este unul mai dificil de parcurs, vă garantez că nu o să vă doriți să lăsați această carte din mână. Finalul este unul oarecum deschis, iar pe mine m-a pus pe gânduri... Aș fi curioasă ce impresie v-ar lăsa romanul, așa ca aștept cu interes comentariile voastre!
Comentarii