Apă proaspătă pentru flori, cea mai specială carte descoperită vara asta

 Vara este de regulă anotimpul în care majoritatea dintre noi schimbăm romanele cu subiecte delicate ori greoaie cu povești vesele, cu final fericit, cărți care să ne aducă un zâmbet, cărți pe care să le citim pe șezlong, în timp ce ascultăm valurile mării. Totuși, câteodată ne apare în cale câte un roman... altfel, pe care oricât am dori să îl amânăm pentru serile ploioase de toamnă, nu reușim și acesta își croiește cumva drum spre gândurile noastre și nu ne dă pace până nu îl citim. Așa mi s-a întâmplat cu Apă proaspătă pentru flori, scrisă de Valérie Perrin. O carte cu un subiect ce la prima vedere ar putea părea prea trist, prea melancolic, însă cu o frumusețe aparte.

 Violette Toussaint, protagonista romanului, este administratoarea unui cimitir dintr-un orășel din Burgundia. Diferiții participanți la înmormântări, vizitatorii fideli sau colegii – groparii, îngrijitorii și un preot – îi frecventează biroul ca să se încălzească, iar acolo râsul, camaraderia și, uneori, lacrimile oaspeților fac casă bună cu cafeaua și ceaiul pe care le oferă gazda. Aceasta din urmă își trăiește viața în ritmul confidențelor vizitatorilor ei, după caz, amuzante sau mișcătoare.  

 Programul lui Violette, mereu același, e dat peste cap într-o bună zi de sosirea lui Julien Seul – un comisar de poliţie din Marsilia – care ține cu tot dinadinsul să împrăștie cenușa mamei sale, răposată de curând, peste mormântul unui necunoscut. În scurt timp devine limpede că gestul inexplicabil al lui Julien e strâns legat de trecutul complicat al lui Violette. 

 

 Eroina romanului este o tânără care a crescut fără părinți, obișnuită să ia viața în piept de la o vârstă fragedă. Sufletul ei este în permanență apăsat de povara gândului că nu are nimic al ei, că nu aparține unui loc anume, nu are cine să o iubească și să o protejeze. Îl întâlnește mai apoi pe fermecătorul Philippe Toussaint – frumos, rebel și carismatic. Se căsătorește cu el, însă traiul în doi nu îi aduce lui Violette familia împlinită la care visa. 


 Apare însă din nou soarele în viața sa atunci când rămâne însărcinată. Naște o fetiță, centrul universului ei, însă o tragedie umbrește destinul lui Violette. Povestea vieții sale se împletește cu a altor personaje, fiecare creionate în chip realist. Niciunul nu este eminamente bun sau rău, ci fiecare este profund uman, fiindcă știm bine că, în fond, fiecare om reprezintă suma greșelilor sale, a tuturor momentelor fericite și triste, a alegerilor făcute. Mi-a plăcut și relația dintre personaje. Povești de iubire complicate, profunde. Nimic nu e atât de simplu precum ar putea părea la prima vedere.

 

 Un detaliu minunat al acestui roman este faptul că fiecare capitol începe cu un epitaf, iar acele câteva cuvinte au darul de a face cititorul să reflecteze atât asupra poveștii lui Violette, cât și asupra propriei vieți. Mi-a plăcut în mod deosebit acesta:

 

”Bunica m-a învățat foarte devreme cum să culeg stelele: noaptea este suficient să pui un lighean cu apă în mijlocul curții, ca să le ai la picioare”

 

 Cine suntem noi și ce rămâne în urma noastră? Este bine să alegem cu inima ori e mai înțelept să fim mereu raționali și calculați în fața provocărilor? Cum am putea să trăim o viață fără regrete, asigurându-ne că nu amânăm nimic până la momentul când ”mai târziu” devine ”prea târziu”? Acestea și încă multe întrebări mi-au venit în minte citind romanul autoarei franceze. Vă recomand și vouă să o faceți, veți descoperi o lectură fascinantă.


 Găsiți pe Libris romanul Apă proaspătă pentru flori, la reducere ;)

 

 

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ne parfumăm pentru noi sau pentru alții? Parfumul, expresie a individualității

Din nou despre parul meu si ...Label.m

De ce citesc?