Istoria și arta ceaiului, o poveste cu dichis

Prim ministrul Marii Britanii între anii 1809-1898, William Gladstone, spunea ”Dacă ți-e frig, ceaiul o să te încălzească. Dacă te-ai încălzit prea tare, ceaiul o să te răcorească. Dacă ești deprimat, ceaiul o să te înveselească. Dacă ești agitat, ceaiul o să te liniștească”. Această băutură are cu siguranță ceva magic și pare că nu ar avea nici început, nici sfârșit. O cunoaștem și o savurăm dintotdeauna. 

În România cultul ceaiului este aproape inexistent, dar cu toate acestea, numărul celor care apreciază această licoare atât de iubită, mai ales pe meleagurile asiatice, este în creștere, lucru care nu poate decât să mă bucure. Cei mai mari consumatori de ceai sunt turcii, cu o medie de 2,4 kg pe an, urmați de britanici, cu 2,2 kg anual și de marocani, cu un consum de 1,4 kg. În Antichitate, ceaiul avea în special un rol medicinal. Chinezii fierbeau frunzele de ceai neprelucrate, obținând o băutură cu gust amar, dar proprietăți curative. Aveau să treacă sute de ani până la descoperirea metodelor de procesare care să schimbe gustul ceaiului din amar în delicios.

În cartea ”Istoria și arta ceaiului” a autoarei Laura C. Martin aflăm că în Europa, ceaiul a poposit mai întâi în orașul-port Amsterdam, în primii ani ai secolului al XVII-lea, fiind tratat pe atunci ca o noutate foarte costisitoare. Abia peste o jumătate de secol, ceaiul ajunge și la Londra, unde cucerește inimile englezilor pentru totdeauna, producând importante schimbări în stilul lor de viață.

Istoria ceaiului este însă presărată și cu multe episoade tragice. În aceeași carte menționată mai sus, autoarea explică faptul că, pe măsură cea Anglia a cucerit tot mai multe teritorii, a devenit tot mai dornică de ceai și implicit, mai interesată de profitul adus de comerțul cu această plantă. Britanicii au realizat că era mai convenabil să schimbe cu China și India opiu pentru ceai, iar conducătorii celor două țări au forțat fermierii să planteze ceai în defavoarea alimentelor, lucru care a dus la foamete în rândul populației. Acum, situația este cu mult diferită, numeroși mici producători de pe întreaga planetă sunt sprijiniți în cultivarea ceaiului, iar oameni de pretutindeni se bucură de gustul inconfundabil al acestei băuturi.

Popularitatea ceaiului a avut un impact uriaș asupra industriei de porțelan și de ceramică din epocă. Ritualul pentru prepararea licorii cu gust desăvârșit a devenit tot mai popular în rândul oamenilor, iar pentru a obține cel mai bun rezultat, era de așteptat să fie nevoie și de instrumente specifice. Artiștii vremii se întreceau în a făuri instrumente care mai de care mai sofisticate din aur sau argint, care să bucure ochii privitorului. Inițiativa de a folosi metale prețioase nu a fost încurajată de maeștrii de ceai întrucât aceștia susțineau că metalul strică gustul băuturii și îi diminuează proprietățile curative.

Porțelanul chinezesc este pentru întâia oară pomenit, dincolo de granițele imperiului, de către Soleiman, un călător arab care povestea că ”în China există un lut foarte fin, din care oamenii fac vase la fel de transparente ca sticla, de se poate vedea apa prin ele”. Măiestria în crearea bolurilor de ceai de calitate se demonstra prin clinchetul suav pe care acestea îl scoteau atunci când se atingeau între ele. Poeții din acea vreme le numeau ”discuri din cea mai subțire gheață” sau ”frunze de lotus avântate, plutind pe un râu”.

Laura C. Martin vorbește în cartea sa și despre ceremonia ceaiului în Japonia. Purtând denumirea de ”cha-no-yu”, aceasta s-ar traduce literalmente ”apă pentru ceai”. Ritualul în sine este extrem de simplu, purtând amprenta caracteristică japonezilor, însă este încărcat cu un simbolism aparte. Shuko, un maestru al ceaiului, era de părere că puritatea minții era cel mai important element în ritualul preparării ceaiului, subliniind faptul că tratarea invitaților la ceremonie în mod egal era esențială. 

Ceremonia ”cha-no-yu” are drept obiectiv și astăzi separarea individului de ritmul haotic al vieții cotidiene și integrarea acestuia într-un mediu în care fiecare participant poate să rezoneze cu gazda și cu ceilalți invitați, privind obiectele banale folosite la ritual, într-o nouă perspectivă.

”Istoria și arta ceaiului” abundă de detalii și informații interesante, pe care cu drag vă invit să le descoperiți, alături de o ceașcă aburindă de ceai, desigur.

Găsiți cartea pe Libris, desigur :)