Lectură de toamnă! ”Mâine poate am să rămân”, de Lorenzo Marone

Cu ceva timp în urmă, de fiecare dată când mă purtau pașii într-o librărie sau când răsfoiam oferta de carte a librăriei online favorite, Libris, îmi ieșeau în cale romanele italianului Lorenzo Marone. Fie că era vorba despre ”Tentația de a fi fericit” sau ”Mâine poate am să rămân”, cărțile mi-au atras atenția și, după ce am citit mai multe opinii favorabile, m-am hotărât că trebuie să le citesc și eu.

Lorenzo Marone s-a născut la Napoli în 1974, unde locuiește și în prezent, iar romanele sale ilustrează atât de viu meleagurile italiene, pline de culoare, personalitatea vivace a oamenilor, trăirile lor și emoția izvorâtă din întâmplările simple de zi cu zi. Am citit întâi ”Tentația de a fi fericit” și mi-a plăcut atât de mult încât am cumpărat în scurt timp și ”Mâine poate am să rămân”. Acesta din urmă urmărește destinul lui Luce di Notte, o tânără din Napoli ce pare că se revoltă împotriva tuturor: a tatălui care a părăsit-o, a mamei care nu a înțeles-o în momentele cheie ale vieții sale, a iubitului care a părăsit-o și a proprietarului biroului de avocatură unde lucrează. Luce analizează aspectele vieții sale cu un ochi critic, nemulțumită de decizile sale, dar și de ale celor din jur, simțind adesea că trăiește o viață în care nu se regăsește cu adevărat. Descoperă că slujba pe care o are nu se potrivește întocmai cu principiile pe care le are, iar din pricina dezamăgirilor începe să privească dragostea cu un ochi cinic, suspicioasă față de oricine își manifestă sentimentele vizavi de ea. Numai că un șir de întâmplări aduce în viața lui Luce oameni noi, care ascund la rândul lor povești de viață care le-au modelat caracterul asemeni unui obiect din lut.

Mai întâi apare Alleria, un câine de pe stradă pe care tânăra îl adoptă, apoi își face apariția don Vittorio, bătrânul său vecin, cândva om al mării, care își duce acum zilele într-un fotoliu rulant. Cel care îi schimbă însă lui Luce optica asupra vieții este micul Kevin, un băiat pe care și-l dispută părinții aflați în divorț. Copilul i se lipește de suflet tinerei, revelându-i o realitate nouă, în care în locul dezamăgirilor și dorinței de a fugi departe de Napoli încolțește, timid, speranța.

Romanul este scris cu multă sensibilitate, autorul reușind să surprindă cele mai profunde cugetări în cele mai simple dintre întâmplări. Mi-au plăcut în mod deosebit aceste rânduri:

”Și apoi mai e casa în care am crescut, în care ar trebui să mă simt acasă, dar nu e așa, pentru că locurile pe care le părăsim se schimbă, exact cum se schimbă persoanele, și când le întâlnești nu mai sunt aceleași, și atunci te miști în interiorul său cu grijă și melancolie, aceeași pe care o simți când ți se întâmplă să dai peste un vechi prieten pe stradă și-ți dai seama că nu mai știi ce să-i spui”

Lorenzo Marone reușeste cu brio să facă ceea ce orice autor bun trebuie să facă: să transmită cititorului acea stare de abandon între paginile cărții pe care o citește, pe măsură ce povestea personajelor este țesută, bucată cu bucată. ”Mâine poate am să rămân” aduce celui ce citește o minunată concluzie:

”Nu plecați doar să fugiți de ceva și nu rămâneți doar pentru că nu aveți curajul să o luați pe drumuri noi. Fiți mereu deschiși pentru orice schimbare, alegeți-vă un țel și urmăriți-l, dar să știți că poate da oricând greș, pentru că nimeni nu e perfect. Și să nu încetați niciodată să fiți curioși, pentru că și curiozitatea este o formă de curaj”

Frumos, nu-i așa?